De mult ma preocupa intrebarea asta... si incerc sa gasesc raspunsul...

Si l-am gasit:
"Dragostea este îndelung rãbdãtoare, este plinã de bunãtate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se laudã, nu se umflã, nu se poartã necuviincios, nu cautã folosul sãu, nu se mînie, nu se gîndeste la rãu, nu se bucurã de nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acopere totul, crede totul, nãdãjduieste totul, sufere totul." (1 Corinteni 13:4-7)

Dar acum stau si ma gandesc: Cand il voi descoperi? Si cum il voi recunoaste? Cum imi voi da seama ca el este "The One"?

Ma intreb da voi putea sa iubesc asa... si fara sa ashtept nimic in schimb... Dar... dragostea schimba oamenii... Dumnezeu schimba oamenii... Exista persoane in viata mea pentru care zic eu ca mi-as da viata... dar ma intreb apoi: "Chiar as face asta? Mi-as sacrifica viata pentru el? As renuntza la viata mea doar pentru ca celalalt sa traiasca?"

Ma uit si ii admir pe cei a caror dragoste nu se stinge niciodata... Cateodata ma intreb cum o sa pot iubi pe cineva timp de 50 de ani? Cum o sa ma iubeasca el pe mine, si sa-mi accepte toate defectele? Eu uit... prietenii mei stiu asta foarte bine :) Sper sa nu uit sa ii spun in fiecare zi: "Te iubesc!"

Cred ca in zilele noastre lumea nu mai cauta angajamente pe viata... cauta numai placeri de-o clipa... nu cauta dragostea adevarata... cauta pasiune...

Inca imi astept jumatatea... poate am gasit-o... nu stiu... sper sa ma gaseasca ea pe mine... si o sa fie dragoste adevarata :)

Rugăciunea „Tatăl nostru” a devenit pentru mulţi ceva învechit, prea banal şi care nu-i mai mişcă, însă chiar ne trebuie curaj, mare îndrăzneală să rostim „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ar fi îngrozitor pentru noi să facă Dumnezeu după nebunia noastră, să ne ierte aşa cum iertăm noi. Şi cum iertăm noi? Cu jumătăţi de măsură sau doar în anumite condiţii, doar după ce l-am văzut pe celălalt umilindu-se şi cerşindu-ne iertarea. Cu ce suntem mai buni decât ei? Cu ce? Aşa iertăm noi, cu aroganţă, doar că nu se numeşte iertare ceea ce oferim noi.

Un lucru pe care nu prea vrem să-l credem, să-l acceptăm, este faptul că ticăitul ceasului neiertării care stă aşezat pe masa sufletului nostru nu face decât să ne macine, să ne rănească, iar greutatea care atârnă pe umerii noştri din cauza neiertării devine şi mai adâncă şi, mai mult decât ceilalţi noi suntem cei care avem de suferit, pentru că neiertarea ne schimonoseşte chipul sufletului nostru care ar trebui să semene chipului lui Hristos. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Dar cum rămâne cu capitolul „greşelile noastre”?
Cel mai adesea oamenii se împart în două categorii: cei care au o părere prea bună despre ei şi uită sau nu văd greşelile lor şi cei care au o părere foarte proastă despre ei tocmai pentru că au făcut anumite greşeli şi asta pare de neiertat. Nu e de bun augur să greşim şi nu voi recomanda nimănui să greşească, însă dacă rămânem doar la stadiul de a ne vedea greşiţi, nu ne vom ridica niciodată de acolo. E ca şi cum am sta în faţa unui munte şi pentru că am greşit traseul până la un anumit punct şi ne-am întors din drum, renunţăm. Dar muntele aşteaptă să fie urcat, vrea să ia în braţele lui căutătorii de frumos, de aer proaspăt, de minunăţii.
Nu ştiu care este muntele în faţa căruia staţi, nu ştiu ultima greşeală pe care aţi făcut-o, dar ştiu un lucru: suntem mai puternici decât acel munte prin Hristos de a cărui putere ne putem bucura.

„Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin” şi „înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile!” Aceste două afirmaţii sunt cele două strofe ale cântecului „Iubeşte, iartă, iubeşte”, cântec pe care vă invit să-l fredonaţi cu încredere şi nu uitaţi… oamenii. Oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt, fără motive, dar şi fără scuze. A-i iubi pe semeni e unul dintre cele mai înălţătoare sentimente, una dintre cele mai frumoase meserii.
Cu ei vă las în suflet!

De ceva timp mă simt urmărită. La fiecare colţ de stradă îţi văd privirea trufaşă şi crezi că voi tremura, dar nu; astăzi sunt puternică...

În fiecare dimineaţă te văd pândindu-mă pe fereastră, dorind să mă răneşti, dar nu, astăzi sunt puternică… n-am să te las să mă răneşti.

De câteva zile mă simt urmărită. Ştiu că eşti tu, ştiu că vrei să mă faci să sufăr, să-mi plâng de milă când problemele vin ca o rafală de vânt. Dar îţi reamintesc. Astăzi sunt puternică…

Ştiu că vrei să mă joci pe degete, să faci ce crezi, ce vrei… cu mintea mea, dar n-am să-ţi fac jocul… Ştiu că tu eşti cel care îmi întinde cursele, dar azi… sunt puternică şi n-am să cad în plasa ţesută de tine. Ştiu că m-ai dori în adâncuri, ca flăcările tale să-mi ardă veşnic sufletul… dar îţi reamintesc, azi nu mai trăiesc pentru tine; eu trăiesc pentru cer şi… sunt puternică azi… îţi reamintesc.
Ştiu că mă urmăreşti mereu, crezând că voi renunţa la luptă, că mă vei convinge să las armele jos… dar azi sunt puternică, azi lupt pentru cer. Azi sunt puternică pentru că am alături de mine pe Dumnezeul meu Atotputernic. Aşa că n-ai decât să continui să mă urmăreşti şi să te-ngrozeşti. Azi sunt puternică prin puterea cu care mă umple Dumnezeul meu.

Ştiu că mereu urmăreşti să mă minţi, să mă faci să cred că nu sunt bună de nimic şi că sunt prea slabă să intru în luptă. Dar te-nşeli. Azi sunt puternică şi ceea ce sunt, sunt prin El. şi, de fapt, nu mai sunt eu, ci Hristos trăieşte în mine. Despre el este vorba, nu despre mine.

Ştiu că-ţi doreşti să mă doară greşelile mele, să cred că nu mai există iertare. Dar ştii, greşelile mele deja sunt iertate; sunt eliberată de povara lor şi sunt puternică.

Ştiu că mereu încerci să-mi aminteşti de dezamăgiri, dar azi sunt puternică, ştiu să privesc cu alţi ochi momentele grele ale vieţii. Nici măcar nu le mai numesc dezamăgiri, ci poate mai degrabă lecţii de viaţă, momente care mă fac şi mai puternică.

Ştiu că mereu urmăreşti să mă faci se devin nemulţumită. Dar vreau să ştii că nemulţumirea nu mai e de mult o coordonată a vieţii mele. Azi sunt puternică. Azi ştiu să mă mulţumesc şi cu puţin.

Ştiu că mereu urmăreşti să-mi întorci privirile, să nu mă laşi să privesc înspre cei de lângă mine. Dar azi sunt puternică şi vreau să fu o încurajare pentru ei. Tu nu mă poţi opri să fiu o încurajare pentru ei.
Ştiu că mereu urmăreşti să mă faci să mă plâng de ceea ce văd în jur. Dar îţi reamintesc. Astăzi sunt puternică. Nu mai pierd timpul cu lacrimi ce curg în zadar.

Ştiu că mereu urmăreşti să mă faci să cred că nu mai există oameni de încredere. Dar nu, azi sunt puternică, azi am puterea să am încredere în ei.

Ştiu că mereu încerci să mă ţii ocupată cu tot felul de lucruri, pentru a uita de Dumnezeul meu, însă azi sunt puternică. Azi am puterea să renunţ la lucrurile fără valoare pentru a oferi Domnului meu timpul meu, atenţia mea, dragostea mea. Ştiu că mai încerci mereu să mă faci să-i judec pe oameni. Dar cine sunt eu să pun mâna pe pietre şi să lovesc? Azi am puterea mai degrabă să îmbrăţişez.

Ştiu că mereu urmăreşti să faci din inima mea o inimă de gheaţă, însă cum aş putea să nu iubesc, când în inima mea este atâta iubire de dăruit?
Azi pot să iubesc, azi sunt puternică…

Nu stiu voi cum faceti fata problemelor, însa eu, atunci cand sunt prea multe sau la intervale prea apropiate, ori ma simt coplesita ori clachez. Dar asta - recunosc - este pentru ca atentia mea adesea este îndreptata asupra problemelor si nu asupra Aceluia care îmi poate da puterea suficienta de a face fata situatiei.
Hai sa va povestesc un episod din viata mea pe care înca nu s-a pus praful. De ceva timp, imprimanta mea nu mai face casa buna cu unitatea centrala. De fiecare data cand o instalez, calculatorul mi se suparara si se restarteaza la nesfarsit. Am renuntat la imprimanta în favoarea computerului. Nu mai devreme de saptamana trecuta mi s-a stricat si tastatura. Evident, a început sa-mi faca probleme si monitorul. si ca povestea sa fie completa, hardul deja ma anunta ca îsi traieste ultimele clipe de viata.
Poate veti spune ca nu e mare lucru, toti am trecut pe aici, însa aventura mea nu s-a sfarsit. Nu mai departe de cateva zile în urma am pierdut toate documentele mele cele mai importantede pe computer pentru serviciu, pentru facultate si personale, la care am muncit saptamani, poate luni întregi. Cateva... sute de documente. Ca sa nu mai vorbim si de multe alte materiale precum imagini culese în timp, muzici bune, carti si tot asa. Iar ultimul back-up facut e de negasit.
Mi-a fost clar ca nu e o pura întamplare.
Satan m-a crezut salba. I-a trecut prin minte ca daca îmi atinge punctul sensibil, voi ceda, mai ales pe fondul altor probleme tesute de el cu mare grija. Se astepta sa cedez, sa clachez la gandul ca una dintre piesele vitale din viata mea, computerul, nu mai este si ca fara el nu pot sa lucrez pentru niciunul dintre domeniile vietii.
As minti daca as spune ca n-am plans, ca mi-era ciuda de ce mi se întamplase sau ca am înteles din primul moment „DE CE?”, însa ce m-a facut sa fiu puterica au fost prietenii mei care au stiut sa ma ajute, sa-mi coloreze un zambet pe fata si sa-aminteasca de faptul ca nu toate s-au oprit aici. Am pierdut mult, dar a trebuit sa învat si lectia asta. Însa trebuie sa recunosc ca mi-a fost mult mai usor avand prietenii alaturi de mine, gata din prima secunda sa ma sustina.
Nu ma întrebati cum îmi voi cumpara alt computer si asta repede, pentru ca altfel sunt legata de maini si de picioare, pentru ca nu am bani pentru unul nou. Nu ma întrebati cat îmi va lua sa refac multe dintre materialele pierdute. stiu ca enorm de mult. Unele nu le voi mai putea scrie niciodata. Dar gandul care ma mentine puternica este ca am apropape de mine prietenii mei fideli, alaturi nu numai în vremuri cu soare, ci si pe timp de furtuna. si chiar mai mult, stiu ca Dumnezeul meu este în control si daca e peste puterile mele sa îmi cumpar un computer nou, stiu ca pentru El nu este prea mult. Asa ca îl pun la încercare pe Dumnezeu. El stie chiar mai bine decat mine nevoia mea. M-as bucura sa stiu, însa, ca va alaturati rugaciunilor mele. si am credinta ca în curand va voi povesti despre înca o minune pe care Tati a facut-o în viata mea. Pana atunci amintiti-va ca desi lectiile vietii precum cea a pierderii, desi usturaroare, ne învata sa fim puternici!

Astazi am vazut o scena superba.

Stateam in masina, in fata unei cladiri. Asteptam pe cineva.
In fata mea era intrarea principala a unui centru medical. O usa din fier, mare si grea (din alea de pe vremea comunismului), facea ca intrarea in clinica sa fie o adevarata aventura. Fiecare venea grabit, plin de elan, tragea de usa si era smucit din cauza incrancenarii cu care usa refuza sa se deschida. Era un spectacol atat de haios. Am stat douazeci de minute si m-am amuzat ca la o emisiune din acelea cu camera ascunsa. Oamenii nu stiau ca erau surprinsi de privirile mele.

La un momet dat, zambetul mi-a fost insotit de uimire si mai apoi de admiratie.
In fata ‘marii provocari’, au sosit un cuplu de batranei simpatici insa destul de neputinciosi. Ea se deplasa cu dificultate. Lui ii tremurau mainile si capul incontrolabil. Avea Parkinson. De mana ei se tinea un copilas, probabil nepotul. S-au oprit in fata usii. Batranelul a luat-o inainte, ca sa deschida usa. Nu mai avea puterea de alta data, iar mainile tremurande nu ii erau de prea mare folos. Usa era clar extrem de grea pentru el, insa intr-un final reuseste sa deschida. Intra copilasul, apoi batranica si in cele din urma, el. Imagineaza-ti ca toata aceasta scena s-a intamplat in ritmul unor batranei la vreo saptezeci si ceva de ani.
Am fost atat de impresionata si uimita. In primul rand pentru ca, dincolo de boala batranelului, i-a ramas cavalerismul, politetea. Si in al doilea rand, doamna mi-a facut o impresie deosebit de placuta pentru ca nu l-a umilit, incercand sa-l ajute sa deschida usa pentru ca ‘el e neputincios’. Am vazut atat de mult respect in atitudinea ei si incredere in el ca se va descurca, ca desi mainile nu mai aveau aceeasi siguranta ca alta data, a ramas acelasi barbat galant si mai puternic ca ea, pe care il stia.
A fost un spectacol atat de frumos si o lectie de viata.
E interesant cum lucruri mici, care de cele mai multe ori trec neobservate, pot sa-ti dea o lectie de viata: un cuplu de batranei pe strada, un caine fidel stapanului lui, un copil care doarme linistit pe bratul parintelui, un gest mic, o atitudine, o vorba…
Si cand te gandesti ca toate, absolut toate se intampla sub privirea Lui si cu acordul Lui…

Înţeleg cum se poate
uita cineva spre pământ şi să devină ateu, dar nu pricep cum poate cineva privi
cerul şi să mai poată să creadă că nu există Dumnezeu! (Abraham Lincoln)