Rugăciunea „Tatăl nostru” a devenit pentru mulţi ceva învechit, prea banal şi care nu-i mai mişcă, însă chiar ne trebuie curaj, mare îndrăzneală să rostim „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ar fi îngrozitor pentru noi să facă Dumnezeu după nebunia noastră, să ne ierte aşa cum iertăm noi. Şi cum iertăm noi? Cu jumătăţi de măsură sau doar în anumite condiţii, doar după ce l-am văzut pe celălalt umilindu-se şi cerşindu-ne iertarea. Cu ce suntem mai buni decât ei? Cu ce? Aşa iertăm noi, cu aroganţă, doar că nu se numeşte iertare ceea ce oferim noi.

Un lucru pe care nu prea vrem să-l credem, să-l acceptăm, este faptul că ticăitul ceasului neiertării care stă aşezat pe masa sufletului nostru nu face decât să ne macine, să ne rănească, iar greutatea care atârnă pe umerii noştri din cauza neiertării devine şi mai adâncă şi, mai mult decât ceilalţi noi suntem cei care avem de suferit, pentru că neiertarea ne schimonoseşte chipul sufletului nostru care ar trebui să semene chipului lui Hristos. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Dar cum rămâne cu capitolul „greşelile noastre”?
Cel mai adesea oamenii se împart în două categorii: cei care au o părere prea bună despre ei şi uită sau nu văd greşelile lor şi cei care au o părere foarte proastă despre ei tocmai pentru că au făcut anumite greşeli şi asta pare de neiertat. Nu e de bun augur să greşim şi nu voi recomanda nimănui să greşească, însă dacă rămânem doar la stadiul de a ne vedea greşiţi, nu ne vom ridica niciodată de acolo. E ca şi cum am sta în faţa unui munte şi pentru că am greşit traseul până la un anumit punct şi ne-am întors din drum, renunţăm. Dar muntele aşteaptă să fie urcat, vrea să ia în braţele lui căutătorii de frumos, de aer proaspăt, de minunăţii.
Nu ştiu care este muntele în faţa căruia staţi, nu ştiu ultima greşeală pe care aţi făcut-o, dar ştiu un lucru: suntem mai puternici decât acel munte prin Hristos de a cărui putere ne putem bucura.

„Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin” şi „înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile!” Aceste două afirmaţii sunt cele două strofe ale cântecului „Iubeşte, iartă, iubeşte”, cântec pe care vă invit să-l fredonaţi cu încredere şi nu uitaţi… oamenii. Oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt, fără motive, dar şi fără scuze. A-i iubi pe semeni e unul dintre cele mai înălţătoare sentimente, una dintre cele mai frumoase meserii.
Cu ei vă las în suflet!